Speranta

Erau deja 4 ani, si ceva, de cand cu toata aceasta nebunie si iata-ne in Germania sperand ca aici toate se vor rezolva ( inca nu mi-am pierdut acea speranta).

Asa ca am lasat acasa prieteni , o "sora" care e cam ciudata ea si ne certam mereu , dar o iubesc si inca invat sa o pretuiesc asa ca poate uneori uit sa ii spun cat de mult tin la ea , prietena din copilarie, cu care desi poate uneori nu petrec mult timp impreuna din pricina faptului ca stam in orase diferite, tin la ea mult , familie care este cel mai bun lucru si in acelasi timp" rau" in viata pentru ca uneori ai fi fericit sa nu ai pe nimeni care tine la tine ca sa poti ceda dar in schimb daca nu lupti pentru tine lupti pentru ei .

Acum aflata in Germania alaturi de mama mea pentru ca a refuzaze categoric ideea mea de a pleca singura , desi ea limbi straine....dar era un lucru bun ca era alaturi de mine.

Dupa o luna si ceva in care am stat la hotel am gasit pe cineva( cu ajutorul unor cunostinte) care a avut bunavointa sa ne primeasca la ei in gazda atata timp cat este necesar ( rar mai gasesti oameni ca ei )

Ramasa singura in gazda dupa o perioada de "acumulare "incercam usor usor sa imi traiesc viata pe cat pot.

Continuare ( partea a doua )

Desi linistea sufleteasca nu a durat prea mult si totul avea sa se dea iarasi totul peste cap , m-am bucurat pe deplin de acea perioada.
Era ciudat si in acelasi timp normal pentru mine sa pot participa la cursuri ( sau cel putin majoritatea din ele ) Erau zile cand nu ma simteam bine si stateam acasa si cand prindeam cate o ocazie sa ies din casa fugeam vazand cu ochii.Cateodata casa mea devenea o inchisoare imi aduc aminte ca in vara aceea nici nu am mai trecut pe acasa si m-ai mult ma plimbam la bunici , prieteni , excursi si chiar si atunci cand nu eram plecata din oras tot nu stateam prin casa .

In scurt timp a venit iarna si in perioada ierni stau mai tot timp in casa, la modul nu ies decat la analize sau la unele lucruri urgente , asa ca pana avea sa vina primavara simteam ca ma sufoc in casa si nu mai puteam sta in camera mamei deloc ( unde acolo ma duceam de obicei cand imi era rau ) .
Uneori patesc si acum , am momente cand pur si simplu nu pot sta in casa , prea multe amintiri dureroase, daca pereti ar vorbi....

Totul era "normal" daca pot spune asa , pana cand intr-o dimineata m-am trezit scuipand sange si nu ma mai puteam opri . Urgente....Teste....Nimic anormal, posibil de la boala nici pana in prezent nu am aflat ce s-a inamplat si de la ce ,dar cum ne-am mai calmat putin am primit informati de la medic in urma analizelor periodice pe care le faceam am aflat ca am nevoie de transplant de celule stem, de data aceasta de la un donator compatibil dar exista si un tratament care se facea in Europa ( Nu!!!! Atunci cand vorbim de sanatate noi nu facem parte din U.E ) dar era tocmai era iesit pe piata si cam scump.

Dupa cautari si cautari dand vestea in toata tara la prieteni si prieteni prietenilor , am aflat pe unde se face tratamentul , am reusit in 3 luni sa aveam confirmare de primire catre un spital din Hamburg , Germania .

Continuarea ( prima parte )

La inceput fiind minora , din cauza protocolului doctorita nu mi-a spus nimic mie ci parintilor .
Ai mei incercau sa ma pregateasca ducandu-ma la psiholog iar dupa aceea sa imi spuna , dar cum stiam ca sunt intr-un spital de copii bolnavi de cancer sau leucemie am suspecatat ca una dintre ele trebuia sa am si eu , asa ca am intrebat-o pe mama daca eu fac citostatice si daca am sa imi pierd parul (In viata mea atunci nimic nu era mai importat pentru mine decat parul , unghiile si dintii) iar ea mereu nega , pana cand am aflat ca unul dintre medicamete este cel de la care iti pierzi parul si am confruntat-o din nou.
Nu o sa uit niciodata eram amndoua in pat gata de culcare ( de precizat cu a mea mama nu m-am inteles nicicodata , eram ca soarecele si pisica , crezand mereu ca ea nu ma iubeste) si mi-am luat inima in dinti si am intrebat-o daca fac chimio si nu a raspuns nimic , dupa o mica pauza mi-a spus ca nu dar eu am intrebat-o de ce minte ca am aflat , iar raspunsul ei cu o voce ciudata m-a socat si o sa-mi ramana imprimat adanc in suflet : Pentru ca nu este usor sa-i spui propiului tau copil ca are cancer . In acel moment am simtit ca ma scufund usor si ca mi se pune un nod in gat , incercand sa nu plang de fata cu ea pentru ca nu vroiam sa o vad  plangand , eu care nu o vazusem pe mama plangand decat de doua ori in intreaga mea viata.

Si asa au inceput tratamentele dupa un an de sedinte cu chimioteratie boala nu mai dadea inapoi asa ca medici s-au decis sa imi faca un auto transplant de celule stem, asa ca ca la treaba, dai si fa alte sedinte de chimio pentru pregatirea transplantului. Dupa transplant care era in perioada Craciunului asa ca eram  nerabdatoare si in acelasi timp trista pentru in familia noastra Craciunul si Pastele il petrecem intodeauna impreuna iar de aceasta data trebuia sa stau izolata timp de 3 luni in camera neavand contact cu nimeni decat cu ai mei parinti si din cand in cand cu prietena mea care saraca venea chiar daca trebuia sa faca dus si sa-si schimbe hainele inainte sa intre la mine in camera.

Si asa au trecut doi ani din viata mea aveam acum 17 ani si incepusem cure de radioterapie si usor usor desi sub tratament puteam merge la liceu eram in clasa a 11 -a , singurul an pe care majoritatea l-am petrecut la scoala si nu in sectia spitalului  .
A fost un an dragut pentru ca acum nu m-ai faceam chimio si nu mai plangeam pe holurile spitalului ca sunt singura si aproape moarta de la tratament , acum imi petreceam diminetile la scoala, iar dupa cursuri dupa-amiaza mergeam la radioteramie , desi m-am ales cu cateva arsuri eram mult mai bine acum.

Inceputul

Viata mea a fost destul de grea din copilarie dar greutatile din copilarie nici nu se comparau cu ceea ce avea sa urmeaze .

A fost o perioada destul de linistita cand nu trebuia sa ma gandesc decat la gasca ,iubiti , la modul cum ma imbrac a doua zi la scoala, la cand o sa-mi vizitez bunici , la lucruri inocente , la lucruri obisnuite pentru orice fata la 13 ani .

Pana cand intr-o zi toate s-au spulberat pentru mine, asa cum se sparge o oglinda atunci cand cade pe jos . Pentru inceput a fost doar lipsa poftei de mancare care era oarecum inteleasa din pricina veri , dupa scaderea in greutate ceea ce era normal ,credeam eu din cauza sportului , urmate de oboseala si in final de lesin.

Cu toate astea nu era o perioada de ingrijorare pentru ca tatal meu in acea perioada avea o racadere destul de rea de TBC asa ca parinti mei nu stiau nimic.

Dupa externarea tatei la cateva zile m-am prabusit in metrou in drum spre liceu , norocul meu ca eram cu prieteni asa ca am ajuns in siguranta la scoala dar de acolo am fost trimisa acasa .

 Dupa alte cateva zile mama observa ca sunt mereu obosita si dorm non-stop asa ca realizeaza ca ceva nu este in recula cu mine si dupa ce mi s-a facut rau in fata ei decide sa mergem sa facem analize.

Dupa analizele normale, care le faceam in fiecare an toata familia la o clinica  , rezultatele iesind mai repede am fost chemati de urgenta cu trimitere la sptalul Fundeni  unde am aflat dupa alte amanuntite investigati ca sunt suspecta de boala Hodgkin. Asa ca la rezultatele finale s-a dovedit ca sufeream de LMH ( limfom maling Hodgkin ).

De ce?

Incep prin a va spune :  Buna !

Este prima data cand incerc ceva de genul acesta ,  asa ca daca s-ar putea sa vedeti ceva gresit prin ortografie imi cer scuze de pe acum .

Nu stiu de ce am inceput acest blog , poate doar pentru faptul ca in viata mea se intampla atatea si celor apropiati nu le pot impartati totul pentru ca doare , doare sa ii vad intristati asa ca daca nu va cunosc nu pot sti daca va doare .
Mi s-a spus adesea ca nu este bine sa ma gandesc prea mult la alti si deloc la mine , dar pentru mine ei sunt totul , viata mea fara ei ( familia mea , prieteni mei ) nu ar insemna nimic.

Va intrebati poate ce viata asa de grea am incat va "vait " atata. Incetul cu incetul se inrautateste dar eu continuu sa cred ca intr-o zi totul va fi bine !

Asa ca incercati cat de greu va este sa va ganditi ca in curand ( stiu ca suna a cliseu ) soarele va rasari si pe strada voasta si de ce nu poate si pe a mea :)